Doing business in a harder business!

Sunt o fata ca oricare alta, venita in Buucresti ca sa faca praf si la propriu si la figurat o cariera neinceputa inca la varsta respectiva, dar planificata si prefigurata cu ani si ani inainte. Lucrez in marketing, un domeniu pe care toti il doresc, putini stiu cu ce se mananca si inca si mai multi dau cu fugitii dupa ce afla cum si mai ales cat se lucreaza. Cat se lucreaza? Mult. Cum se lucreaza? Prost. Marketingul nu se invata si nu se face de la 9 la 17:00. Nu e o meserie pentru lenesi. De fapt nu e o meserie deloc. Dar nu despre marketing vreau sa vorbesc acum. Ci despre locul sau de suprema implinire, pe care orice student la PR, marketing sau orice ASE il viseaza imediat dupa ce a invatat sa-l pronunte. Vorbim aici despre locul in care marketingul cheltuieste bani si ii aduce inzecit, e drept insa ca pe termen lung ( o expresie care induce suficienta groaza in orice demn membru al departamentului financiar). Vorbim despre unica, marea, dorita pana la disperare, Multinationala.
Sa nu ma intelegeti gresit, nu sunt adversara marilor companii, nici nu pledez pentru efectul lor nociv, distrugator, manipulativ si alte asemenea epitete utilizate de catre cei mai liberi cugetatori lucratori din aceasta tara (chiar, oare exista angajat liber cugetator?). Cred ca marile companii au un efect benefic in orice economie infloritoare si orice anteprenor cat de cat realist isi incepe afacerea raportandu-se la aceste modele. Cred insa in capacitatea uimitoare a oamenilor de a se cenzura pe ei insisi sau de a-si creea o imagine perfecta raportandu-se la cei din jurul lor. Iar multinationalele, prin multitudinea de oameni pe care ii contine, sunt locul propice pentru asa ceva. Nu stiu daca ati observat, dar locul perfect pentru a surpinde chintesenta profesionistilor acestor companii sunt lifturile.
Dupa cum am spus, lucrez in una dintre aceste companii. Dimineata, in marea cladire de birouri, o imitatie la scara redusa a celebrelor cladiri in Manhattan, in cele 6 lifturi se inghesuie constant toti angajatii firmelor din respectivul "office building". Daca stai sa ii observi, printre aburii somnului si ai cafelei Starbucks, obligatorii pentru eticheta ta socio-profesionala, obervi exact tipul de persoane care isi fac viata in aceste companii, nu de mult salasuite in Romania. Primii, sau mai bine zis primele, intra angajatele care nu dispun de o prezenta fizica impresionanta, timide, apasate parca de ochelarii si de hainele drepte, fara forma, pe care le poarta. Tintesc invariabil colturile din fund ale liftuluii si se inghesuie acolo, numarand etajele pana la locul biroului lor. Apoi intra tantose starurile, sau mai bine zis, starletele companiilor. Imbracate ireprosabil, cu o coafura si un machiaj perfecte, fetele tin capul si barbia foarte sus, ciripesc pe un ton un pic ridicat, stiind si voind sa fie adimirate, vazute. Sunt obisnuite sa fie in centrul atentiei, combative, mereu la panda, mereu in cautarea bresei perfecte in care sa se strecoare. Dupa ele intra starurile masculine ale companiilor. Sunt de obicei middle manageri, care isi supraevalueaza cu voce tare pozitia pe care o ocupa in companie, tocmai pentru a impresiona starletele. Vorbesc tare, cu ton combativ, rad tare intre ei si povestesc cum "vor face inca un fraier" si "de, ce sa-i faci, doing business is a hard business". Apoi incep sa ia la misto starletele. E clar ca ei nu dau doi bani pe prestatia femeilor la job, ca in sinea lor, fara s-o recunoasca, ei cred ca femeia trebuie sa ii astepte pentru ca "doing business"o cere. Oricum, au nevoie de asistenta. Si deodata se face liniste. In mijlocul acestei asistente isi face aparitia EL, SEFUL! Nu orice fel de sef sau sefut, ci THE SEF, cel mare, denumit tacit "ALA"! De obicei strain, intr-un costum impecabil, aseptic, fara nici un fel de expresie, saluta cu voce scazuta, grava si intra in lift. Cumva, in inghesuiala se face loc, starurile si starletele deja au eliberat culuar in lift iar nefericitele din colturi se uita din ce in ce mai insistent la cifrele etajelor. Toata lumea tace, nimeni nu indrazneste sa sparga gheata iar ALA este in continuare imperturbabil, drept ca un plop, cu gandurile aiurea si privirea fixa. Ce sa-i faci, puterea e de obicei neclintita si nu merge intotdeauna mana in mana cu fala. In sfarsit, se deschid usile si ALA iese. Ceilalti par usurati si incearca din rasputeri sa revina la starea amicala initiala. Nu prea reusesc insa, batutul pe umeri devine un pic fortat iar flecarelile fetelor se sting incetul cu incetul. Persoanele din colturi isi fac loc rapid si fug, aproape ad literam, la birourile lor. Ce sa-i faci, asa e in multinationale: doing business is a harder business